Într-o societate democratică atribuţia de bază a statului este protecţia persoanei.
Prin instituirea normelor procesual-penale, statul urmăreşte scopul de a proteja persoana şi societatea de infracţiuni, dar, în acelaşi timp, să protejeze persoana şi societatea de abuzurile persoanelor învestite cu atribuţii de cercetare a infracţiunilor, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată
Conținutul articolului conține abordarea instituției procesual-penale a reținerii prin identificarea particularițăților sale, momentul din care se consideră a fi reținută persoana, de către cine și în ce circumstanțe se aplică, precum și analiza succintă a cadrului legal cu privire la reținere.
Reținerea constituie o formă de privare de libertate supusă garanțiilor art. 25 din Constituție precum și art. 5 din Convenția Europeană a drepturilor omului, art.3, 9 al Declarației Universale a drepturilor omului, dar și art.9 al Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Reţinerea se prezintă a fi o instituţie procesual-penală complexă ce își găsește reglementare detaliată la art.165 – 174 Cod de Procedură Penală, incluzînd o totalitate de acţiuni procesual penale, precum şi a altor acţiuni de o natură juridică schimbătoare.
Scopul urmărit prin prevederile constituționale și ale actelor internaționale, naționale menționate este evitarea detenţiilor arbitrare şi a celor prea lungi. De aceea orice privare de libertate, oricât de scurtă, trebuie să fie justificată. Justificarea măsurii trebuie să fie convingătoare şi temeinică. Lipsa motivării sau motivarea superficială face ca arestarea sau prelungirea ei să fie nelegală.
Cerinţa „legalităţii” presupune că atât circumstanţele pe care se bazează acuzaţiile aduse, cât şi condiţiile pentru aplicarea privării de libertate sunt, pe măsura posibilităţii, prevăzute de lege într-un mod clar, astfel încât legea să fie previzibilă în aplicare.
Persoana lipsită de libertate are dreptul să conteste în instanţă legalitatea măsurii şi să obţină punerea sa în libertate dacă aceasta este nelegală. Pentru a-şi putea exercita acest drept, persoana trebuie să aibă acces la documentele din dosarul de urmărire penală, care au justificat privarea sa de libertate, şi nu doar la documentele procedurale, ci chiar la probe. Plângerea trebuie soluţionată într-un termen scurt, într-o şedinţă de judecată care să asigure egalitatea armelor dintre părţi, adică dintre procuror şi cel reţinut. Principiul legalității implică şi respectarea unor garanţii procedurale oferite de lege împotriva arbitrarului, pentru ca măsura în cauză să fie aplicată în mod corect, raportat la fiecare speţă.
Potrivit art. 165 alin. (2) CPP, reținerea poate fi aplicată doar față de categoriile de persoane expres prevăzute de lege. Enumerarea are caracter limitativ, deoarece reținerea reprezintă o privare de libertate și, prin urmare, nu poate fi extinsă prin analogie:
1)Persoana bănuită de săvârșirea unei infracțiuni
Poate fi reținută persoana față de care există o bănuială rezonabilă că a comis o infracțiune sancționată de lege cu închisoare mai mare de un an. Bănuiala rezonabilă presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea.
Aceste fapte sau date au un grad de certitudine mai mic decât cel necesar în cazul probelor cerute pentru a fi formulată învinuirea. Totuşi, o persoană nu poate fi reţinută numai pe baza declaraţiei unei pretinse victime sau atunci când există motive de a pune la îndoială credibilitatea martorilor.De obicei, această categorie vizează etapa inițială a procesului penal, când organul de urmărire penală intervine urgent pentru verificarea implicării persoanei în faptă.
2)Învinuitul sau inculpatul care încalcă măsuri preventive neprivative de libertate
Reținerea poate interveni ca reacție procesuală la conduita persoanei deja atrase în proces penal, care nu respectă obligațiile impuse printr-o măsură preventivă mai blândă. Aceeași logică se aplică și încălcării ordonanței de protecție în cauzele de violență în familie, dacă infracțiunea este pasibilă de pedeapsă cu închisoare.
3) Condamnatul față de care s-a anulat suspendarea condiționată sau liberarea condiționată înainte de termen.Această categorie privește persoana deja condamnată, care a beneficiat anterior de o formă de individualizare nonprivativă a executării pedepsei. Reținerea servește asigurării executării hotărârii după anularea beneficiului acordat.
4)Persoana față de care s-a anulat achitarea și s-a pronunțat condamnarea la închisoare
În această ipoteză, reținerea are rolul de a asigura executarea noii soluții judiciare, după schimbarea radicală a statutului persoanei din achitat în condamnat.
5)Persoana care se eschivează de la executarea hotărârii de condamnare cu închisoarea
Această categorie include persoanele care, deși au o condamnare executorie, evită executarea pedepsei. Reținerea are aici o funcție de constrângere pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești.
6)Persoana care săvârșește o infracțiune de audiență.Este vorba despre fapta comisă în fața instanței, în cadrul ședinței de judecată. Reținerea are caracter imediat și urmărește menținerea autorității justiției și reacția procesuală promptă față de conduita infracțională produsă în fața instanței.
7) Persoana care urmează a fi pusă sub învinuire, dar nu poate fi localizată sau nu se prezintă nejustificat.Această ipoteză privește persoana a cărei prezență este necesară pentru formularea învinuirii, însă locul aflării ei nu este cunoscut ori aceasta nu se prezintă fără motive întemeiate și fără a informa organul care a citat-o.
Dispunerea reținerii procesul-penale al persoanei nu este de largă competență și poate avea loc doar în baza:
- procesului-verbal de reţinere în cazurile prevăzute la alin.(2) pct.1), 2) şi 7);
- ordonanţei organului de urmărire penală în cazul prevăzut la alin.(2) pct.1), 2) şi 6);
- hotărîrii instanţei de judecată în cazurile prevăzute la alin.(2) pct.3), 4) şi 5).
Aşadar, subiecţii oficiali ai procesului penal care sunt împuterniciţi să dispună reţinerea persoanei sunt: organul de urmărire penală şi instanţa de judecată. Este oportună indicarea exhaustivă a acestor subiecţi, deoarece orice restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale al persoanei trebuie să fie absolut legală și întemeiată, fiind reduase la minim abuzurile posibile.
Art. 166 CPP reglementează temeiurile speciale ale reținerii persoanei bănuite de săvârșirea infracțiunii. Norma are caracter restrictiv, deoarece reținerea constituie o măsură procesuală de constrângere care afectează direct libertatea individuală.
În primul rând, art. 166 alin. (1) CPP stabilește o condiție generală: reținerea este posibilă doar dacă există o bănuială rezonabilă privind săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare mai mare de un an. Prin urmare, simpla suspiciune abstractă sau presupunerea neconfirmată nu este suficientă.
În al doilea rând, legea cere existența cel puțin a unuia dintre cazurile expres prevăzute: prinderea persoanei în flagrant delict; indicarea directă a acesteia de către martorul ocular sau victimă; descoperirea urmelor evidente ale infracțiunii pe corp, haine, la domiciliu ori în mijlocul de transport; descoperirea urmelor lăsate de persoană la locul faptei; tentativa de ascundere sau imposibilitatea stabilirii identității. Aceste ipoteze exprimă legătura obiectivă dintre persoană și fapta penală investigată.
Potrivit art. 166 alin. (3) CPP completează temeiurile inițiale prin criterii de necesitate procesuală. Reținerea poate fi dispusă și atunci când există temeiuri rezonabile de a presupune că persoana se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau va săvârși alte infracțiuni. Așadar, măsura nu se justifică doar prin existența bănuielii, ci și prin necesitatea prevenirii unor riscuri procesuale concrete.
La art.166 alin. (4) Cod Procedură Penală este prevăzută o particularitate importantă: reținerea persoanei mature, în temeiurile prevăzute la alin. (1), poate avea loc chiar până la înregistrarea infracțiunii în modul stabilit de lege. Această prevedere are caracter excepțional și urmărește să permită reacția imediată a organului de urmărire penală în situații urgente, mai ales în cazuri de flagrant sau când există indicii evidente ale infracțiunii.
Prezintă un deosebit interes, inclusiv sub aspect practic înțelegerea și deosebirea noțiunilor de „reținere de facto” și „reținere de jure”.
În doctrina dreptului este profilată opinia potrivit căreia „reținerea faptică” include atît momentul de prindere, imobilizare, cît și aducere și transportare a persoanei. Reţinerea faptică poate fi parte componentă a reţinerii procesual penale. Însă nu în toate cazurile reţinerea faptică duce la pornirea urmăririi penale, însă în întotdeauna are ca efect perfectarea/întocmirea procesului-verbal de reținere
Reținerea de jure, are loc nemijlocit în momentul când este întocmit procesul verbal cu privire la reținere, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea procesual penală. Este destul de important de a indica în cazul întocmirii procesului verbal cu privire la reținere al bănuitului ora reținerii de facto și ora reținerii de jure. Va fi considerată încălcare refuzul de a consemna în procesul verbal ora reținerei de facto a persoanei, în cadrul unui proces penal inițiat
CEDO în jurisprudența sa explică momentul privării de libertate nu este determinat formal de întocmirea procesului-verbal de reținere, de emiterea ordonanței sau de aplicarea cătușelor, ci de momentul factual în care persoana ajunge sub controlul autorităților și nu mai este liberă să plece
CEDO califică noțiunea de „privare de libertate” în mod autonom, independent de calificarea dată de dreptul intern. Curtea pornește de la situația concretă a persoanei și analizează tipul măsurii, durata, efectele și modul de executare a acesteia. Diferența dintre simpla restrângere a libertății de mișcare și privarea de libertate este una de grad și intensitate, nu de natură juridică.(Brega ș.a. vs Moldova din 24.12.2012; Creangă vs Romănia [MC] din 23.02.2012)
De asemenea, faptul că persoana nu a fost încătușată, nu a fost introdusă într-o celulă sau nu a fost fizic imobilizată nu este decisiv. Ceea ce contează este dacă, în circumstanțele concrete, persoana putea sau nu să plece în mod real.
Elementele pe care CEDO se conduce la aprecierea privării de liberate sunt:
persoana se află sub controlul efectiv al autorităților;
persoana nu poate părăsi liber locul în care se află;
există un element de constrângere, explicit sau implicit;
situația are o anumită intensitate, chiar dacă durata este scurtă;
lipsa cătușelor, a celulei sau a unei decizii formale nu exclude existența privării de libertate.
În concluzie, reținerea persoanei reprezintă o măsură procesuală excepțională, cu impact direct asupra libertății individuale, motiv pentru care aceasta trebuie aplicată numai în condițiile strict prevăzute de lege și doar atunci când este absolut necesară pentru buna desfășurare a procesului penal. Importanța reținerii constă în asigurarea prezenței persoanei în fața organelor de urmărire penală, prevenirea eschivării acesteia, împiedicarea influențării martorilor, distrugerii probelor sau comiterii unor noi fapte prejudiciabile. Totodată, reținerea nu poate fi privită ca o sancțiune anticipată, ci ca o măsură temporară, supusă controlului legalității, proporționalității și temeiniciei. Prin urmare, aplicarea acesteia trebuie justificată prin circumstanțe concrete, nu prin simple presupuneri, iar autoritățile au obligația de a demonstra existența unei necesități reale și actuale.
Informările din acest articol au caracter general și nu constituie relație avocat–client până la stabilirea unui mandat. Pentru decizii în cazul tău concret, recomandăm o consultație directă.